paradisurile mele

Sunt locuri unde-as fugi, unde nu-mi stie nimeni numele intreg.

Sunt casele din centrul Atenei, din varful dealului. Casele cu peretii albi, cu vopsea coscovita, sub care se ascund straturi verzi, rosii, albastre. Cu muscate si pisici lenese in ferestre. Cu usile deschise, de parca cineva te asteapta aievea. Cu pomi cu crengi incovoiate peste carare, pomi care nu-si stiu varsta pentru ca nu cunosc timpul.

Noaptea as merge in port, sa tac alaturi de pescarii batrani, care-si aleg nadele. Nu-si vorbesc nimic, povestile le spun mainile, care nu contenesc sa se miste, si clipocitul apei.

E hamacul din Saint Julien Moulin Moulette, din gradina de langa Radio d’Ici, unde fiecare francez a numarat, macar o data, toate stelele de pe cer. Sunt oamenii care nu-si incuie usile, care vand uischi si pastice la un euro, la barul din bambus.

E casa din Dobrovat, cu Auschvitz si cu pisicile care nu se tem de foc, cu padurile in care Stefan cel Mare a pacatuit cu ibovnicele. Cu carti despre fericire, cu amintiri, cu farmacia inchisa in uichend si cu bere racita-n fantana.