Love has no musts. It only carries wants.
I would drink you, my wine, and let you attack and defeat my blood. Intoxicate my brain, said the masochist. Invade my cells and take over my mind.
I would use you as a key chain, kept deep inside my hand pocket, constantly touching my palm; until I rub your lucky charm away, said the sadist.
Lie to me, said the lover. Everyday, any day.
Sunt locuri unde-as fugi, unde nu-mi stie nimeni numele intreg.
Sunt casele din centrul Atenei, din varful dealului. Casele cu peretii albi, cu vopsea coscovita, sub care se ascund straturi verzi, rosii, albastre. Cu muscate si pisici lenese in ferestre. Cu usile deschise, de parca cineva te asteapta aievea. Cu pomi cu crengi incovoiate peste carare, pomi care nu-si stiu varsta pentru ca nu cunosc timpul.
Noaptea as merge in port, sa tac alaturi de pescarii batrani, care-si aleg nadele. Nu-si vorbesc nimic, povestile le spun mainile, care nu contenesc sa se miste, si clipocitul apei.
E hamacul din Saint Julien Moulin Moulette, din gradina de langa Radio d’Ici, unde fiecare francez a numarat, macar o data, toate stelele de pe cer. Sunt oamenii care nu-si incuie usile, care vand uischi si pastice la un euro, la barul din bambus.
E casa din Dobrovat, cu Auschvitz si cu pisicile care nu se tem de foc, cu padurile in care Stefan cel Mare a pacatuit cu ibovnicele. Cu carti despre fericire, cu amintiri, cu farmacia inchisa in uichend si cu bere racita-n fantana.
Zilele astea am zâmbit mult, am învăţat despre foc, despre cum se mută caşcavalul, despre fericire, nemurire, pasive şi active. Sunt proaspătă practicantă de dobrobudism. Am reînceput să mă caut. Mă transform. O să fac cumva să zâmbesc mai des.
Nu mă mai joc cu întâmplarea. A trecut un an şi, întâmplător, în iulie n-au mai căzut stele. Anushkova şi-a dus gândurile undeva, lângă ctitoria lui Ştefan, şi le-a zburătăcit în cele patru zări. Întâmplător, nu mi-ai găsit pulsul, nu ţi-am găsit sărutul. Fluturii s-au lovit violent, au protestat surd. Răspunsuri fără glas se strângeau între palmele noastre, urlând.
Ţi-am tăcut mii de cuvinte pe care le ştiai, le-ai fi auzit dimineţi, la cafea. Nu ne imaginezi bând cafeaua împreună. Tăcerea ta e acum, aici; noi suntem dincolo de timp, de spaţiu. Întâmplător, nu mai e Dakota. Te şi în următorii 25. Mă tem de recurenţă.
Lebada neagră
(aka răţuşca cea urâtă)
When did things get so complicated? it’s either nothing interests me anymore, or there’s nothing interesting going on.
Isterie! A picat feisbucul. Preţ de câteva minute. M-au asaltat mesajele pe messenger, suflete disperate au constatat acelaşi lucru. Feisbuc iz not louding. Şi-a revenit acu, puteţi răsufla uşuraţi. Seara, alături de prietenii mei virtuali, şi-a reluat cursul. Me…like. Whatever.
Plec în vacanţă cu prietenul meu invizibil, pentru că-i mai ieftin. Bălesc după concediul din septembrie, pe care vreau să-l petrec printre alţi străini, cum de cei din România sunt sătulă. Vreau un roadtrip scurt, care să se încheie la o terasă unde să comand străineşte. Firea mea nomadă şi leneşă m-a îndemnat să caut ceva all inclusive, pentru că merg mai mult de dragul de-a avea un concediu, ca oamenii normali (eu n-am avut, decât dacă socotesc concediul alor mei, la Cap Aurora, hotel Onix).
Surpriză: camera single e mai scumpă, asta dacă e! Dragii mei, caut să-mi aerisesc neuronul în Bulgaria, Serbia, Muntenegru sau Ungaria. La munte, la mare, în oraş. Oriunde. Dacă daţi peste oferte mai puţin discriminatorii, daţi-mi de ştire. Mulţumesc.
A durat ceva să-mi adun minţile, dar mi-am dat seama că, într-o lume în care nu se poate să nu comunici, rămân, de multe ori, nevorbită. Luna asta mă găseşte tot fără bani, fără să nutresc sentimente onorabile, în pragul împlinirii unui sfert de secol. Dar mă împacă gândul că moldovencele sunt mai bune pe măsură ce trece timpul, că eu sunt bine cu mine. Îmi port noua fustă de ţigancă pe străzi, mi-am cumpărat tempera, mi-am cheltuit banii pe cărţile unui anticariat din centrul vechi. Un prieten englez mi-a oferit, azi, ciocolată în foiţă de aur. Şi trufe Godiva, şi vin englezesc. L-am auzit, prin corespondenţă telefonică, şi pe Eros Ramazzotti. Mă uit în jur şi realizez că dramoletele mele pălesc în faţa unor dureri şî încleştări nerostite ale prietenilor mei. Aşa că azi aleg să zâmbesc larg.
De vreo doi ani, eu si prietenii mei din Bucuresti avem o traditie. O data pe saptamana (sau o data la doua saptamani), ne adunam, radem, mancam, radem, bem, iar radem. Zgomotos, cu pofta, cu drag. Mancarea e traditionala, beutura pe gustul nostru. Event-ul se cheama Seara Moldovenilor.
Fara Seara Moldovenilor as fi mai trista. Fara moldovenii mei as fi mai saraca. Am realizat, de-a lungul timpului, ca langa moldoveni ma simt acasa, oriunde as fi. Seara aceasta a fost ceva deosebit.
In curand, ma intorc la moldovenii mei de peste Prut. 
citind “Hotel du Nord”
Ea: Iti plac?
El: Ai cuvantul meu.
Ea: Ma iubesti?
El: De vreme ce imi placi.
Ea: Mi-ai spune-o deschis?
El: Ce sa spun?
Ea: Ca ma iubesti.
El: Ti-am spus-o.
Ea: Nu.
El: Fiindca ai spus ca ma placi.
Ea: Nu-i totuna.
El: Ba da.
Ea: E totuna?
El: Fiindca iti spun.
Ea: Atunci spune-mi-o.
El: Ce sa spun? Ca imi placi?
Ea: Nu, ca ma iubesti.
El: Astea nu-s cuvinte pentru mine…Sa spui unei femei, in fine iti dai seama…
